Modificările corpului uman după deces

După trei sau patru zile, cadavrul începe să se descompună în mod evident, pe măsură ce celulele corpului încep să moară şi să elibereze din interior substanţe chimice. Factorii de mediu extern, cum ar fi bacteriile sau fungii, sunt de asemenea importanţi.

Descompunerea reprezintă degra­darea umedă a ţesuturilor corpu­lui şi este o combinaţie a degradării naturale a celulelor corpului şi dis­trugerea lor activă de către invazia bacteriană.

PUTREFACŢIA

Prima dovadă vizibilă a putrefac­ţiei apare de obicei la nivelul por­ţiunii inferioare drepte a peretelui abdominal. Aici începe un proces de modificare a culorii tegumen­tului, datorită faptului că bacteriile din intestin, şi anume de la nivelul cecului, încep să distrugă ţesutu­rile. Această pată, de culoare verde, se extinde, la nivelul întregului abdomen, care în stadiile mai târzii devine destins datorită gazelor.

Următoarele zone în care apare putrefacţia sunt faţa, sânii, orga­nele genitale şi, în final, membrele. Deseori la acest nivel apare un semn numit „marmorare” – o colo­raţie verzuie a pielii, ce formează un model ramificat, ce urmează în fapt traseul venelor. Marmorarea se produce prin scurgerea produşilor de degradare a sângelui din vene. In cele din urmă, pe pielea din regiunile inferioare ale corpului apar flictene, din care se scurge un lichid, iar din cavitatea bucală ies gaze sau secre­ţii gastrice, datorită presiunii intraabdominale exercitate de gazele produse prin descompunere.

EVOLUŢIA ÎN TIMP

In decurs de câteva săptămâni, toate ţesuturile moi încep să se lichefieze. Unele ţesuturi putrezesc foarte încet; prostata şi uterul dispar une­ori doar după câteva luni de zile, iar pentru ligamente şi tendoane proce­sul durează un an sau doi; în cele din urmă rămâne numai scheletul osos. In condiţii de temperatura ridicată, întregul proces se poate desfăşura în numai câteva săptămâni.

După ce a fost examinat la locul unde a fost descoperit, cadavrul este pus într-un sac protector. Aceasta permite păstrarea intactă a ţesuturilor, în special în cazurile în care cadavrul a fost descoperit parţial descompus.

Scheletul osos şi formarea de adipoceară
Ţesturile moi ale corpului dispar în interval de unul până la doi ani, după care rămân doar scheletul şi uneori adiopoceară.

SCHELETUL OSOS

Oasele ce alcătuiesc scheletul rămân în stare solidă şi grele timp de mulţi ani, emanând un miros caracteristic atunci când sunt secţionate. Acesta este un criteriu util de apreciere a vârstei scheletului.

Scheletul osos şi formarea de adipoceară

Moment după care nu mai emană miros la secţionare. După acest interval de timp aprecierea vâr­stei scheletului este foarte dificilă, dar există un aspect interesant, şi anume că dacă la analiza chimică este prezent stronţiu-90, persoana trebuie să fi trăit după anul 1945, deoarece elementul chimic stron­ţiu-90 a apărut în mediu după folo­sirea armelor atomice.

Adipoceară – un compus de con­sistenţă ceroasă – este rezultatul saponificării ţesutului adipos din structura cadavrului, adică a scin­dării grăsimilor prin hidroliză, un proces chimic care are loc numai în prezenţa apei. Adipoceară se for­mează în mod normal atunci când cadavrul se găseşte în condiţii de umiditate, dar poate să apară şi în mediu uscat, dacă ţesuturile nu au pierdut apa pe care o conţineau.

Iniţial, adipoceară are o tex­tură asemănătoare untului rân­ced, iar mirosul este descris ca fiind asemănător cu cel de pământ şi brânză. Cu timpul adipoceară devine sfărâmicioasă şi ceroasă şi miroase mai puţin intens.

IDENTIFICAREA

Pentru ca adipoceară să se formeze trebuie să treacă de obicei luni sau ani, dar în condiţii de umiditate şi temperatură crescută, ea se poate forma în numai câteva săptămâni.

Condiţiile de mediu înconjură­tor în care se găseşte cadavrul nu sunt, de obicei, uniforme, aşa încât adipoceară poate să apară în com­binaţie cu putrefacţia şi mumifica­rea. Ea ia forma exactă a ţesutului în care se formează şi poate fi folo­sitoare în identificare, în special a trăsăturilor fetei.

După ce dispar ţesuturile moi, rămân numai oasele ce alcătuiesc scheletul. Oasele sunt distruse de acizi şi, în solurile acide, ele pot să dispară în interval de 20 de ani.

Uneori este posibilă determinarea sexului prin examinarea scheletului. Femurul este cel mai folositor os pentru această determinare.

Mumificarea

Mumificarea este procesul prin care apa iese din organism, un proces de desicare, sau deshidra­tare, care se produce de obicei în mediu cu temperatură crescută, umiditate scăzută şi unde sunt curenţi de aer. Totuşi, un curent de aer suficient de puternic poate permite mumificarea şi în caz de temperaturi mai scăzute, chiar şi în caz de îngheţ.

In alte condiţii decât cele deşertice, mumificarea apare cel mai frecvent la nou-născuţi. Aceasta deoarece la naştere corpul lor este steril, neexistând bacterii la nivelul intestinului, de unde ar putea începe procesul de putrefacţie. Ei mai au şi o suprafaţă corporală mare, rapor­tat la greutatea lor, aşa încât deshi­dratarea are loc mult mai rapid şi mai în profunzime.

La fel ca în cazul formării de adipoceară, mumificarea poate fi par­ţială şi se poate combina cu forma­rea de adipoceară, descompunerea sau stadiul de schelet osos.

TĂINUIREA CADAVRULUI

Ascunderea cadavrului într-un spa­ţiu închis este una dintre metodele favorite de tăinuire a cadavrului şi în cazul unui număr de cadavre mumi­ficate, se dovedeşte că e vorba de omucideri. Exemple ale locurilor în care s-au găsit cadavre mumificate includ podurile, dulapurile, şurile şi spaţiile de sub podea.

Mumificarea este utilă medici­lor legişti, deoarece ea menţine în stare de conservare trăsăturile feţei, ceea ce uneori permite identificarea cadavrului. In plus, se mai pot vedea rănile severe, deşi vânătăile şi leziunile minore nu mai sunt vizibile de obicei.

DETERIORAREA FIZICĂ

In cele din urmă, după mulţi ani, ţesutul uscat se deteriorează. Sub influenţa mucegaiului, insectelor şi animalelor de pradă, corpul se fărâ­miţează, ceea ce rămâne fiind doar scheletul, poate şi cu fâşii de ţesut ligamentar dur, ataşate de oase.

Leziunile Post-mortem
Corpurile decedaţilor sunt dese­ori expuse leziunilor după moarte. Acestea pot avea uneori aspec­tul unor intervenţii criminale, dar, la o examinare mai atentă din par­tea legiştilor se poate constata că e vorba de faptul că animalele s-au hrănit din cadavru.

Vinovate de acest tip de leziuni sunt de obicei animalele care tră­iesc pe câmp, începând cu furni­cile şi viermii şi continuând cu câi­nii, pisicile sau vulpile. Se cunoaşte faptul că vulpile târăsc părţi din cadavrul descompus pe distanţe de peste trei kilometri de locul ini­ţial al cadavrului.

In cazul unei leziuni produse post-mortem nu apare de obicei sângerare, deşi acest lucru poate să se întâmple în cazul în care decesul s-a instalat de foarte puţin timp. Un alt aspect care permite medicilor legişti să facă diferenţa între rănile provocate înainte şi după moarte este prezenţa sau absenţa inflamaţiei. O rană produsă cu ceva timp înainte de deces va prezenta, în general, semne de inflamaţie şi va avea marginile roşii, dar rănile provocate chiar înainte de moarte şi cele produse pe cadavru nu vor prezenta aceste semne.

Muştele îşi depun ouăle pe corp la scurt timp după moarte. Ouăle eclozează in interval de 14 ore din momentul în care au fost depuse şi noile larve se hrănesc cu ţesuturile din jur.

Efectele îngropării cadavrului

ÎNGROPAREA

Un cadavru îngropat se descom­pune mai încet decât unul expus la aer. Cu aproximaţie, descom­punerea în pământ a cadavrului este de patru ori mai lentă decât cea suferită în aer liber.

Cea mai mare influenţă o are aciditatea sau alcalinitatea solu­lui (pH-ull şi cantitatea de apă din sol). Ritmul descompunerii poate fi mult încetinit prin îngropare, aşa încât chiar după ani de zile exhumarea poate aduce dovezi importante medicilor legişti.

IMERSIA ÎN APĂ

Un corp scufundat în apă se va descompune într-un timp de două ori mai lung decât cel necesar descompunerii în aer. In inter­val de 24 de ore pielea se îmbibă cu apă, iar stratul extern, epidermul, începe să se cojească de pe straturile dermice de dedesubt.

Capul şi membrele nu se umflă cu gaz, aşa cum se întâmplă cu abdomenul şi toracele, astfel încât flotabilitatea lor este mai mică şi tind să se coboare în apă.

Astfel, hipostaza tinde să apară la nivelul capului, mâinilor şi picioarelor. In cazul în care cor­pul pluteşte în ape puţin adânci, membrele şi capul pot să se lovească de pietre sau de fundul mării, odată cu mişcarea apei.

Un cadavru proaspăt va sta scu­fundat în apă la început, dar pe măsură ce se formează gazele în abdomen, corpul începe să se ridice la suprafaţa apei şi să plu­tească. Nu poate fi prezis cu preci­zie momentul în care acest lucru se va întâmpla. Cadavrul unui bărbat slab, va pluti de obicei cu faţa în jos; cadavrul unei femei şi al unei per­soane obeze va tinde să plutească cu faţa în sus, deoarece ţesutul adipos are flotabilitate mare.

Corpurile scufundate în apă sunt degradate invariabil de ani­malele din apă care se hrănesc cu hoituri, care în final curăţă toată ţesuturile moi din corp.

Atunci când este necesar, scafandrii specializaţi caută în râuri, lacuri şi canale cadavrele, în primele 24 de ore corpul poate rămâne scufundat în apă.